Sfârşitul lunii iunie: timpul mă precipita să aleg ţara în care vreau sa îmi fac internshipul, aşa că am luat decizia, aparent iraţională la momentul cu pricina, de a merge în Ucraina. Prietenii mi-au zis:,, Nu te duce!”, ,,Nu eşti zdravănă”, preşedintele organizaţiei care m-a trimis:,, Măi, eşti sigură? Uite ce se întâmplă acolo!” şi îmi trimite un link cu încă una dintre ştirile înfiorătoare despre Ucraina. Aceste sugestii s-au dovedit a fi, însă, zadarnice.
Ziua plecării: dimineaţă ploioasă, Gara de Nord, eu nedormită şi cu un gol în stomac, gândindu-mă, ipotetic vorbind, la ce mi s-ar putea întâmpla în Ucraina. Nu mi-a fost frică, aveam emoţii, dar nu le-aş caracteriza ca fiind frică; Asta până când m-am suit în tren şi am constatat că persoana care verifica biletele emana ,,mireasmă” de alcool prin toţi porii, iar privirea lui indica că este o brută fără creier, dar totuşi diabolică. Drumul Bucureşti-Kiev a durat aproximativ 24 de ore, biletul 70 de euro( o călătorie), condiţiile au fost acceptabile şi atât, iar tovarăşe de drum mi-au fost două ucrainence cu care am comunicat foarte mult sau deloc, depinde ce înţelegi prin comunicarea intermediată doar de priviri şi gestică.
La sosirea în gară m-a aşteptat o superbă fetişcană din Cernăuţi, vorbitoare de o română cât se poate de moldovenească, care m-a condus la familia ce avea să mă găzduiască.
În perioada ce a urmat am cutreierat entuziasmată prin tot Kievul. Oraşul în sine m-a surprins prin diversitatea arhitecturală( de la stilul monoton stalinist şi până la baroc sau renascentism) şi prin multitudinea bisericilor( mai multe decât la noi, chiar dacă poate părea greu de crezut), una mai grandioasă decât alta, motiv pentru care mulţi consideră Kievul ca fiind ,,Cel de al II-lea Constantinopol”. Este o capitală cât se poate de europeană, nu doarme niciodată, iar ucrainenii în ciuda situaţiei actuale n-au uitat cum să se distreze.
În semn de patriotism faţă de evenimentele recente( ,,Revoluţia” din iarnă, dupa cum o numesc ucrainenii înşişi, anexarea Crimeei de către Rusia, conflictele militare dintre ucraineni şi rebelii proruşi şi lista poate continua), Kievul a fost literalmente colorat în culorile steagului lor naţional: albastru şi galben. Metroul, gardurile, balustradele de la poduri, băncile din parc, numeroase panouri şi steaguri, toate sunt în culorile drapelului lor naţional. Ce m-a impresionat este toate acestea s-au realizat la iniţiativa cetăţenilor obişnuiţi, ci nu de primărie sau alte instituţii.
Doresc să insist asupra patriotismului poporului ucrainean, întrucât consider că este trăsătura cea mai impregnată în viaţa cetăţenilor ucraineni.
În primul rând, lingvistica din Ucraina a fost puternic rusificată atat în perioada Uniunii Sovietice cât şi după ,,câştigarea independenţei” în 1991. Rezultatul?! Toţi ucrainenii ştiu să vorbească limba rusă, dar nu toţi ucrainenii ştiu să vorbească limba lor oficială, adică limba ucraineană. Lucrurile au început să se schimbe datorită contextului socio-politic actual, iar acum ucrainenii încearcă să vorbească cât mai mult în limba lor constituţională, în special cei din centru şi vest. Dar, realistic vorbind, este dificil pentru ei să înceteze să vorbească rusa, având în vedere că pentru mulţi reprezintă limba nativă; În prezent majoritatea ucrainenilor vorbesc ,,surjec”, un mix între limba ucraineană şi limba rusă. Un mic sfat dacă vă încumetaţi să mergeţi în Ucraina: învaţaţi câteva cuvinte în limba lor… va conta mult pentru ei! În plus, limba ucraineană este considerată ca fiind a doua în topul celor mai melodice limbi, aşa că merită să încercaţi!
